subcultura

Romul Munteanu spunea că cel mai mult te bucuri de o carte atunci când nu trebuie să scrii despre ea. Poate din cauza asta eu nu scriu despre anumite cărţi imediat ce intru în posesia lor. Cartea de faţă am citit-o cât  încă mai avea căldura tiparului, dar abia azi pot scrie câteva rânduri despre ea, şi de atunci au trecut  aproximativ cinci luni.  „Viaţa fără urmări” a apărut prin Subscripţie publică la editura Brumar la sfârşitul lui 2010, cu o prefaţă semnată de Daniel Cristea-Enache şi cu „tălmăcirea grafică” a lui Vlad Ciobanu. De vei vrea, cititorule, să plasezi poezia lui Adrian Suciu în vreo generaţie sau în vreun „ism”, te sfătuiesc să te laşi păgubaş, un poet adevărat nu ţine cont de toate mofturile iscate din anumite nevoi ale criticii şi teoriei literare. De altfel,  însuşi autorul a ţinut să puncteze în câteva interviuri faptul că atunci când scrie nu o face cu gândul la critică.

Poeziile lui Suciu ştiu să se împrietenească cu o gamă cât mai largă de cititori, de aici şi complexitatea tematică din toată nebunia acestui poet. Erotismul, nostalgia copilăriei, amintirea mamei, dedublarea femeii care este iubită-mamă, absurdul existenţial, sictirul divinităţii când mai aruncă câte un ochi spre noi, meditaţia metafizică, tăcerea dusă până la extrema muţeniei blagiene etc, sunt doar câteva teme ale cărţii. Împărţit frăţeşte în şase categorii, volumul de faţă surprinde prin evocarea cărţii „Din anii cu secetă” apărută în 2005 la editura Grinta. De altfel, una dintre categoriile cărţii se numeşte chiar „din anii cu secetă” şi cuprinde zece poeme tip scrisoare. Prin această tactică poetică, Adrian Suciu leagă poezia lui mai veche de poezia lui actuală, reuşind să-şi contureze, uşor-uşor, un stil propriu şi de neconfundat pentru orice cititor de poezie lipsit, desigur, de celebra deviaţie de sept.

În prefaţa cărţii, Daniel Cristea-Enache observă două influenţe în poezia lui Suciu: Ion Mureşan şi Cristian Popescu; dacă aceştia doi au o oarecare influenţă asupra abordărilor metafizice/existenţiale, ar mai fi de observat o influenţă Nichita Stănescu, zic eu evidentă, de data asta asupra limbajului: ”mi-e frig la două mâini, ţi-am spus/ şi numai febra mă-ncălzeşte”, „am plâns laolaltă cu orbii şi surzii/ după ierburi de leac ce-ţi cresc între umeri (…) te văd şi-n ochi mi se coc struguri vineţii” sau „mâhnit este trupul şi puţină umbra lui – / durerile nasc prunci după prunci (…) rădăcina mi-e slabă şi morţii mei mulţi” sau „despre moarte numai de bine”, „femeile, ca şi câinii, au despre dragoste gânduri/ nebuneşti. Numai dragostea ta/ ne trece unii printr-alţii fără să ştim. (…) E nord aici? Din care clopot curge fum? ”. Din acest ciclu mi se pare colosală ultima poezie Scrisoare X în cazul căreaia am impulsul de a o cita toată, atât de bine se leagă, atât de bine sugerează o atmosferă apocaliptică, de sfârşit de lume lăuntrică, de pierdere a credinţei în Eu. Adrian Suciu, deşi poate părea desuet, este printre puţinii poeţi în viaţă care încă mai lucrează cu Eul fără ca efectul obţinut să fie unul perimat. Poemul-scrisoare se încheie cu un fel de rugăciune, de strigăt, de urlet către divin: „Întoarce-ţi faţa la noi, istoveşte-ne în bătăi!/ Rânduieşte-ţi clopote la gleznă, să ştim când treci!/ Şi nu lăsa fiii noştri să fie mângâiaţi/ de mâini străine”. Sublim!

Am insistat asupra acestui ciclu în ideea de a sublinia faptul că, în mare parte, Scrisorile din „Anii cu secetă” diferă de abordarea lirică din celelalte cicluri. Deşi tematica se regăseşte atât în „Inspiraţii minore”, cât şi în „Mitologii amânate” diferă registrul şi filtrul prin care este trecut mesajul poetic. Iată câteva exemple: „Ce chef s-a-ncins în ceruri: au pus plugurilor/ coarne de aur, scrâşnesc lamele pe boltă!/ Chefuim şi noi aici, la parter/ (…) în noaptea asta strălucesc frânghiile/ trase prin carne”. Aceleaşi nelinişti metafizice, acelaşi atac de panică existenţial, aceeaşi moarte care ne priveşte cu ochii masturbaţi prin vizorul vieţii, dar parcă abordarea din ciclurile astea este mult mai tranşantă, poetul taie în carne vie fără milă, dacă până aici am văzut poeme care se sfârşesc prin rugi către Cer, în continuare vom vedea o faţă vizionară: „moartea e doar un solo îngheţat de/ saxofon/ în dimineţile nisipoase”, „(…) şi Dumnezeu s-a culcat învins! El râde cu poftă şi/ spune He-he! Iar ai scris un text despre tine!” sau „când vine moartea, am s-o pun capră,/ să i-o trag pe la spate până transpirăm amândoi (…) până îi rup coastele şi sternul/ şi-i sfărâm dinţii cu sexul umflat de poezie (…) şi-am să-i spun Marş de-aici, fă!” ori ”„ne e rău şi nu ştim uita nimic despre noi (…) femeile care ne-au iubit/ au murit de plictiseală (…) vom inventa beţia perfectă/ iubita pe roţi bisturiul care sărută/ viaţa fără urmări/ suntem vii şi scriem acestea/ spre folosul muritorilor să creadă ei că au înţeles/ şi că au fost pe unde n-au fost niciodată”.

Interesante sunt ciclurile „Lucruri simple” şi „Fotografii”. În „Lucruri simple” poetul propune pentru studiu de caz teme ca sexul, gloata fraierită de zeii turismului, canicula, prietenia etc. În acest ciclu întâlnim un Adrian Suciu ironic, pus pe harţă poetică, glumeţ, prietenos cu cititorul deştept şi ostil cu prostia crasă. „Îţi jur că Gioconda e mai senzuală la lumina focului din sobă decât în spatele centurii de castitate de la Luvru. Că leii, hienele, şerpii boa şi elefanţii se văd mult mai bine la TV, unde nici nu put. (…) îţi mai garantez că sifilisul din Bois-de-Boulogne e identic cu cel de pe Mătăsari. Că tâmpiţii din Praga nu o au nici mai mare nici mai mică decât tâmpiţii din Bucureşti.” Observăm în acest ciclu dispariţia lirismului cu care ne obişnuirăm în celelalte categorii, aici Suciu este prozaic, golan, verbal şi plin de nerv.

În „Fotografii” se merge pe nostalgia trecutului generată de contactul cu nişte fotografii sau imagini. Toate predicatele sunt folosite la timpul trecut sau, rareori, la timpurile perfect compus şi perfect simplu, încă o dovadă a nostalgiei trecutului: „pe ea o cunoscuse la câmp; se ruga, în genunchi lângă tovarăşele ei adormite/ o chemase aruncându-i bulgări uşori de pământ;/ o iubise în iarbă şi ea-i dăruise un prunc orb/ care-a murit primăvara;/ apoi ţopăise în jurul ei într-un picior, râzând./ Acum, bocancii lui/ nu mai tulburau rosturile ierburilor rămase după pârjol./ Lumea mergea după regulile ei vechi/ dar câţiva n-o mai puteau urma.”   Aidoma poeţilor simbolişti, Suciu foloseşte culoarea pentru a crea un album-curcubeu de sensibilitate şi frământare poetică.

Stâlpul cel mai important al poeziei lui Adrian Suciu rămâne femeia. El scrie datorită ei iar iubirea, în poezia lui Suciu, este prezentată în diferite maniere. Femeia este deopotrivă iubită/muză, mamă, condiţie existenţială, prieten de beţie, prieten cu care îţi satisfaci nişte nevoi etc.  Desigur, Suciu abordează şi marile teme cu umoru-i caracteristic: „Pe scurt,/ orice femeie care nu face sex cu mine e frigidă.” sau „sunt renumit pentru femeile mele urâte,/ bărbat renumit al matahalelor sorţii, al neiubitelor/ şi uitatelor prin paturi cu aer puţin./ Voi scrie despre dragoste fără a folosi cuvântul/ dragoste.” Oare versurile astea nu certifică faptul că Adrian Suciu este un poet mereu îndrăgostit? Pentru el femeia înseamnă poezie, Suciu îşi iubeşte poezia tot aşa cum îşi iubeşte femeile care-l nasc pe el Poet. Pentru Suciu poezia este o afacere de natură abstractă iar Suciu face afaceri doar cu femeile pentru că aşa îi şade bine unui poet viu şi adevărat. „Am stat într-o linişte rea./ A venit o femeie cu o gaură cât o pâine în piept şi i-a/ fost milă să ţipe. A spus în şoaptă că nu poţi lupta cu diavolul decât ţinându-l în trup/ şi schimbându-i lenjeriile mereu” la Suciu femeia este deschizătoare de drumuri, ea descifrează sensuri, dezleagă mistere cu uşurinţa cu care ar dezlega integrame. În poezia lui, Suciu ne prezintă femeia totală care îţi pune carnea şi mintea pe gânduri.

Bref, (cuvânt care place foarte mult lui Adrian Suciu, îl întâlnim chiar în câteva poeme şi articole din presa literară) o carte puternică, ce te poate îmbăta cu o tematică foarte complexă, cu o tehnică brici a unui autor aflat în plină maturitate poetică, cu o stilistică aproape carnală (sau mai bine zis, aproape palpabilă) o carte conceptuală- viaţa fără urmări- poezie şi atât. Viaţa fără urmări este printre cele mai frumoase cărţi de poezie apărute în 2010 iar adevărata valoare i se va vedea peste ani mulţi, când din Adrian Suciu nu va mai rămâne decât ceea ce contează – Poezia