Demonstraţie
de Oana Nedelcu
Nu, nu mi-am pregătit nicio demonstraţie a faptului că sunt,
dar puteţi lua aceste cuvinte ca pe o demonstraţie prin absurd a ce vreţi voi.
Ceea ce îmi cereţi să fac este să reunesc cercul a ce cred eu că sunt cu cercul a ceea ce credeţi dumneavoastră că sunt şi să povestesc dinăuntrul reuniunii ca şi cum eu aş ştii unde se intersectează ele, cât de mult şi pentru cât timp.
Îmi este greu să intuiesc cercul vostru , însă voi îmi cereţi să fac asta scoţându-mi din buzunare dovezi ale faptului că exist aici ca şi cum mi-aş scoate certitudini legate cu funda pe care este scrisă istoria.
Uitaţi o fundă. Ştiu că nu este suficient, aşa că mai am câteva adunate. O panglică care ar putea strânge puţine sau multe. Panglica asta strânge ceea ce îmi cereţi dumneavoastră să vă arăt. Acum mi-o pun drept papion şi sper că arăt demn de o reprezentaţie de teatru.
Unul dintre lucrurile pe care le urăsc cel mai mult sunt demonstraţiile, reprezentaţiile. Am ajuns să nu le pot înţelege. Am ajuns să cred că nu este nevoie de o scenă sau de un reflector să ne pună în evidenţă credinţa noastră că aparţinem de ceva. Consider că acest lucru ţine numai şi numai de ceilalţi – adică de voi, iar asta mă interesează pe mine doar în măsura în care voi credeţi important să mă intereseze…mint…nici măcar.
Eu pentru mine sunt deja ceea ce mă văd a fi , iar asta nu poate fi mişcat de nimeni – nici strângându-mi funda mai mult, nici lăsând-o mai largă, însă va rămâne la alegerea dumneavoastră ce să faceţi cu ea, până la urmă funda nu îmi aparţine.
Aşadar v-o arunc pe spate
ca pe un buchet de nuntă.
