Marți, 3 aprilie, orele 17.oo, în cadrul proiectului ”la Bibliotecă” de la Teatrul Masca, sunteți invitați la o seară cu poezie și saxofon.
Saxofon – sergiu teslaru (îl puteți asculta AICI)
Poezie – marius ștefan aldea
_______________________________________
Adresa: Bulevardul Uverturii 70-72, sector 6, Bucuresti.
Tramvai 41- statia Lujerului
Autobuz 178 – statia Teatrul Masca
Metrou – statia Lujerului
Nu vreau să ne certăm, dar mai scrii şi tu pe Subcultura? mă întreabă colegul şi bunul meu prieten Florin Marcoci. Am dat afirmativ din cap şi mâna cu telefonul mobil mi-a devenit de-odată absurdă. Ce puteam să îi spun, că nu am nimic de scris, că nu mai fac nimic de câteva săptămâni, Read more…
Într-un interviu de pe internet uploadat cu zgârcenie de un anonim pasionat de literatură, neoferindu-ni-l în întregime şi nespecificând anul apariţiei sau autorul reportajului, în timp ce reporterul se lăsa pradă detaliului de tip baroc pentru a lăuda volumul 11 elegii, Nichita Stănescu afirma cu oarecare sfială mimată în dulcele stil clasic: „11 elegii, cel puţin pentru mine, sunt dovada începutului poeziei mele”. Poate părea puţin ciudată această afirmaţie în măsura în care poetul publicase deja trei volume de poezie înaintea celor 11 elegii şi avea încă din 1955 un grupaj de poezii „băşcălioase, fără mamă, fără tată”, citând din propriile-i vorbe, Read more…
***
Mă gândesc la poezia curată a lui Aleksandar Stoicovici (curată ca scriitură) şi îmi spun că dacă poezia ar putea face reclamă la Dero, atunci poezia lui Stoicovici ar fi aleasa; mă mai gândesc la forţa ei (a poeziei) şi mă mir de ce poezia lui nu face reclamă la votcă. Stoicovici e printre puţinii poeţi tineri din România care ar putea “trăi” de pe urma poeziei lui, dar săraca nu numai că nu i se face reclamă (ştiu, un cuvânt urât în contextul ăsta) dar nici măcar nu i se permite să facă reclamă şi nu să facă reclamă oricui, ci poeziei. Poezia lui Stoicovici ar trebui să reprezinte poezia tânără de ultimă oră, dar editurile mari, cu mici excepţii, promovează mizerii. Aşadar, vreau să fiu primul care salută cu entuziasm apariţia, în luna iunie a acestui an, a unui volum de poezie pură semnat de A. Stoicovici; îi urez poezii la fel de bune iar vouă vă urez să îl citiţi dacă aveţi ocazia.
***
Notez în jurnal /doar/ cu gândul la un cititor piroman.
***
Nimeni nu a transpirat mai mult decât mine într-o femeie/ aidoma fochistului/ carnea ei îmi arde faţa, mâinile şi trupul/ iar sângele curge prin ea ca un fum/ eu nu îl văd, dar îl intuiesc/ aidoma fochistului.
***
Dacă mă vor vizita oameni imediat după ce m-a părăsit o femeie,
îi voi ruga să aducă şi o sticlă de băutură şi voi trage o beţie soră cu luciditatea
iar a doua zi îmi voi aminti cu regret ce-i voi fi zis unui ins: “ia rochia asta şi dă-i-o femeii tale”
abia atunci voi fi singur cuc.
***
Iar dacă mă vor vizita oameni când eu mă voi afla tocmai pe patul morţii le voi spune aşa:
luaţi loc, dragilor, şi priviţi-mă cum mor
în felul ăsta veţi realiza poate că sunteţi în viaţă.
***
Mai adaug atât: Bă, Stoicovici, poate dacă facem schimb de femei pentru o noapte, într-un final, le va lega prietenia ce ne leagă pe noi.
***
M-aţi prins, am evitat să scriu 13 şi am făcut o adunare demnă de invidiat. Mi-am adus aminte de vehemenţa lui Puiu Faranga, din “Ciuleandra”, în ceea ce priveşte fatalitatea acestui număr. Haideţi să interpretăm puţin. Toată această tărăşenie numerologică ascunde un mare adevăr spus cu o juma’ de gură: cei aflaţi în conflict cu ei înşişi se află sub geniul domnului 13. Atât, sper că am fost suficient de clar.
***
Eu mă tund la frizeria indienilor, scalpaţi-mă, fraţilor. şi veţi primi un bacşiş pe cinste!!!
***
***
Pentru că sunt în plină sesiune şi pentru că nu am somn şi nici poftă să răsfoiesc hârtiile pentru şcoală, m-am gândit să notez câte ceva la foc de kalaşnikov în jurnalul meu; vor fi mai mult nişte idei, nu voi dezvolta nimic, nu am nici chef şi nici timp, în curând cearcănele astea măsura XXl mă vor înghiţi ca nişte haine largi de rapperi.
***
Ce naivi sunt oamenii frumoşi, ce naivi şi ce superficiali, au impresia că frumuseţea le umple golul din cap. (De altfel, mie nici nu îmi plac oamenii frumoşi, mi se par urâţi.)
Îi spun unei domnişoare zilele trecute, fără a încerca să îi smulg numărul de telefon, cât de frumoasă este şi alte asemenea vorbe. Eram doar uluit de frumuseţea ei (care într-un punct devenea vulgară) şi nu făceam decât să mă mir cu voce tare. Domnişoara îmi spune jignită (deşi intenţia mea nu a fost să o jignesc/flatez/etc) că frumuseţea nu contează (vezi, doamne, ea are multe alte chestii care, la trântă dreaptă, pun în cur frumuseţea ei de specie rară), că frumuseţea este trecătoare şi alte lucruri de genul acesta, dragii mei şi puţinii mei cititori. De aceea îi întreb pe oamenii frumoşi care cred în bazaconiile înşirate mai sus de cinstita domnişoară, ce aţi spune, dar mai ales, ce v-aţi face voi de v-aţi trezi într-o zi urâţi cu spume?
Să nu ne pripim, frumoşilor, desigur că frumuseţea este trecătoare, dar ea trece odată cu omul care o poartă şi poate nici atunci.
***
Au trecut şi sărbătorile de iarnă; bradul de anul ăsta a fost ca un porc cu beteală la gât şi instalaţia licărind feheric sub şoric.
***
-Ce faci, Marius? mă întreabă ieri Dinamul bicicletei lui Marcel Tolcea.
- Ce să fac, meditez în geaca veche.
***
Zilele trecute m-am ras în cap, m-am aşezat pe scaunul frizerului ca pe scaunul electric. “Cum să va tund?”, “Tăiaţi” am răspuns şi priveam cum părul îmi cădea pe gresia curată. Numai când îţi tai părul îi observi adevărata frumuseţe; mi-l imaginam ca pe un stol de ciori prăbuşindu-se. Nevermore! îmi strigau, nevermore!
Eu mă tund la frizeria indienilor, scalpaţi-mă, fraţilor, şi veţi primi un bacşiş pe cinste.
***
Nu ştiu dacă am înnebunit, dar în seara asta am văzut pe geam în timp ce călăream donquijoteşte tramvaiul 1 cum luna îi făcea sex oral unui bloc turn cu 10 etaje.
Cât despre mine, doamnelor, aşa grăit-a Marius Aldea: sunt genul de bărbat care mănâncă merele cu tot cu cotor şi nu adoarme imediat după tăvăleala de seară.
***
Noapte de noapte poezia mă trezeşte din somn, lac de transpiraţie, o dată la 3 ceasuri.
Voi cei ce vă târâţi viaţa prin Timişoara ştiţi autobuzul 33… l-am prins din fugă de la Catedrală, m-am închinat recunoscător cu limba şi m-am aşezat pe un scaun; în faţa mea un borfaş număra nişte bani: “76 de lei” îmi zice arătându-şi dantura avangardistă şi apoi adaugă “am făcut azi oleacă de bani, dar mi-ar mai trebui 5 lei”. La staţia “Sinaia” urcă un bătrân, strâmbă din nas că nu are loc să-şi odihnească oasele, borfaşul îi face semn “Aici e liber lângă mine”. Îl privesc drept în ochi pe borfaş, mă încrunt, se încruntă şi el apoi iar îmi arată dantura lui avangardistă. Începe o discuţie despre vreme cu bătrânul acela îmbrăcat sobru, curat şi proaspăt bărbierit ca pentru îngropăciune parcă. “Azi şi mâine o să fie frig, de poimâine se încălzeşte iar”; bătrânul aprobă zâmbindu-mi, dantura lui nu este avangardistă. “Domnule, e normal să fie frig, e sfârşitul lui noiembrie” spune bătrânul şi iar zâmbeşte, vorbeşte cu borfaşul, dar îmi zâmbeşte mie, treaba asta mă lasă rece, eu continui să mă uit tăios spre borfaşul ăsta isteţ şi pus pe băşcălie, îl văd cum aţipeşte în timp ce babalîcul continuă discuţia despre vreme. Tind să cred că se preface, bătrânul îl plictiseşte şi nu ştie cum să scape de el. Îşi mângâie barba de un alb murdar şi reia discuţia lui preferată: “Am făcut ceva bani azi, dar am stat de dimineaţă, 76 de lei, mi-ar mai trebui 5 lei…”. Dacă aş fi avut bani i-aş fi dat şi asta nu pentru că m-a uns la sentiment, ci pentru că mi-a plăcut cum mi i-a cerut, un borfaş la fel de isteţ precum puii de gangsteri din filmele lui Scorsese.
***
Eu simt că am inimă în piept, mă incomodează uneori, eu ştiu că am creier în cap… şi nu este pane, eu ştiu că rotula este cotul piciorului, eu ştiu că dreptul este în dreapta şi stângul în stânga, dar într-o zi totul se va opri pentru mine, când circutul îşi va da singur un refresh şi va căsca absurdul întruna, va căsca (mare grijă, căscatul se ia) va căsca cu nişte fălci de moarte.
***
Am fost noaptea trecută într-o cârciumă din Piaţa 700 pe numele ei Dublin Express. Şi s-a ascultat muzikie franţuză şi s-a băut bere direct din palme şi femeile erau toate frumoase şi ne rugau cu votcă (fără gheaţă) direct din pantofii lor sculptaţi la comandă pe picioruşele lor de sculptori avangardişti. Şi a fost bine. Şi a fost frumos. I-am zis dj-ului Opreşte muzica, frăţioare, şi pune un vinil cu vocea iubitei mele. Şi oamenii mă iubeau. Şi aplaudau cu palmele. Şi aplaudau cu tălpile. Şi tavanul aplauda cu podeaua. Nebunie. Dezmăţ. Şi noi, samurai ameţiţi, îi făceam seppuku fumului care ne viola nările, plămânii, pielea. Apoi mi-am împuşcat plămânii cu aer curat în staţia de tramvai în compania unei frumoase domnişoare ce căra într-o geantă toate cele de trebuinţă pentru o viaţă fericită. Şi m-a lovit poezia la moalele capului. Domnişoara mi-a îmbrăţişat cotul şi am intrat iar în frumoasa cârciumă numită şi Dublin Express.
Acum uite-mă la bar. Comand tequilla. Pup paharul. Ling sarea. Sug acreala lămâii. Afară, oraşul şi ploaia se sărută franţuzeşte.
silvupleee madmoazel silvupleee
Ah, ce frumos ne distrăm noi românii pe muzikie franţuză în cârciuma numită şi Dublin Express. Deşi ne batem cu pumnii în piept că suntem francofoni, suntem conştienţi de faptul că, mai degrabă, suntem franc-afoni. silvupleee madmoazel danseee avec moa.
***
Te urăsc, noapte! Scârbă neagră, te urăsc că te hrăneşti din somnul meu… iar dacă nu ţi-l dau, îmi înegreşti ochii, apoi te lauzi în gaşca ta de prieteni ciudaţi şi întunecaţi. Te urăsc, să nu te văd, pocitanie!!!
***
Ies pe terasă şi văd în borfaşul ce se sprijină de zidul cimitirului din mahala, surâsul morţilor. Nu fac poezie, vorbesc pe bune, doar nu sunt tâmpit să fac risipă pe vreme de criză… Mă înapoiez în casă, din păcate nicio domnişoară nu mă mai vizitează. Mă gândesc că dacă ar fi cu mine vreo femeie i-aş zice aşa hai, prostuţo, să facem dragoste ca două animale pe cale de dispariţie. Dar nimeni lângă mine. Respirarea trece prin mine ca o mireasmă primăvăratică deasupra unui hoit. Andy Williams îmi lustruieşte winampul cu vocea lui curată. Clipesc. Clipesc. Clipesc de parcă acum descopăr toată treaba asta. Nu pot dormi şi inima bate în mine ca un clopot fără limbă.
***
Cât mă bucur că ai venit, lasă-ţi haina, vrei un ceai, vrei ceva de mâncare? Eşti sigură?
În prezenţa ta noaptea nu este decât o amărâtă de zi spălacită şi stoarsă în maşina nemţească de spălat. De când ai venit inima îmi bate iar cu pedale duble, sângele circulă pe roşu fără să primească amendă, în prezenţa ta… inima nu e un miliţian în intersecţie. Îţi aprinzi o ţigară, aduni tot fumul anilor tăi de fumătoare şi mă culci pe moale.
Adorm, tu rămâi fumând şi umplând luna de chiştocuri de ţigară. Când mă trezesc spre dimineaţă, te văd înconjurată de aburi de ceai în bucătăria mică proiectată doar pentru două suflete. Ceaiul este pentru mine. Tu bei cafea. De unde şi până unde costiţa ta de evă plină de magie?
***
Sfinţeşte, Doamne, căminele studenţeşti cu ploaie, sfinţeşte-le cu busuioc rupt din curţile bătrânilor ţărani. Binecuvântează părinţii care dau fuga o dată pe săptămână la bancă şi le trimit odraslelor bani. Sfinţeşte, Doamne, şi apa de la duş care mângâie studentele, cu mâini reci, călâi iar apoi calde şi fierbinţi ca nişte mâini de îndrăgostiţi. Iar după toate cererile astea, Doamne, te rog, fă cumva să intre, începând din noaptea asta, căldură divină în calorifere, te rugăm cu toţii, Bătrâne, nu mai avem bani de votca bineştiută… şi dă-ne nouă ţigara noastră cea de toate zilele, dă-ne-o infinită, Doamne, să fumăm frăţeşte în casa scării căminului, să facem fum, să facem ceaţă şi să ne îndrăgostim de colegele de palier ca de nişte Eve ce au fentat inventarul coastelor. te rog io, io, io, Doamne! Amen.
