După cum bine ţi-ai dat seama, cititorule, această lucrare are ca temă un subiect care în urmă cu cinci sau şase secole ar fi plecat orice cap viu dintr-o cetate; exact, este vorba despre „îngropăciunea domnilor” capitolul numărul zece al părţii a doua, din frumoasa carte „Descrierea Moldovei”, semnată de Dimitrie Cantemir, carte care, pe langă farmecul literar-enciclopedic pe care îl are, prezintă şi un studiu politic, social şi chiar cultural de o mare fineţe.
Mai întâi de toate aş puncta conştiinţa de cărturar a lui Dimitrie Cantemir, când, într-unul din capitolele cărţii „ceartă” lenea strămoşilor lui de a face cercetări minuţioase în legătura cu limba vorbită în Moldavia şi dezamăgirea că predecesorii lui învăţaţi nu i-au lăsat niciun fel de ajutor consistent în domeniul cercetării lingvistice, arată un gust amar şi acest gust amar este resimţit cu uşurinţă de „papilele gustative”ale oricărui cititor pasionat de lumea literelor. Aşadar, m-a impresionat până la sânge conştiinţa „literară” a acestui cărturar, acest „Lorenzo de Medici al nostru” cum bine îi spune George Călinescu.
Acest capitol cu caracter etnografic, cum de altfel toată cartea, este scris foarte coerent, cu un soi de spirit jurnalistic, cu detalii suficiente şi deloc rudimentar. Ceea ce mă izbeşte oarecum brutal este respectul cu care vorbeşte Cantemir despre îngropăciunea domnilor, dar şi despre moartea oamenilor obişnuiţi (vezi capitolul „Despre obiceiurile de îngropăciune la moldoveni”). „Moldovenii îşi cinstesc domnul nu numai cât este în viaţă, ci şi după ce moare ”, acest început de capitol fiind atât de sigur şi de clar încât autorul ne prezintă o certitudine şi anume respectul nemuritor pentru conducător. Această certitudine contrazicând – prin absurd, să zicem- spusele lui Pliniu: „solum certum est nihil esse certi”.
Personal, când am citit aceste rânduri, am avut senzaţia de prezentare a unei sărbători sfinte, a unei sărbători în care bucuria se transformă în tristeţe şi smerenie iar râsul se transformă în plâns. La eveniment iau parte călugării şi preoţii cei mai de seamă, categoriile ierarhice prezentându-se şi ele după importanţa cuvenită, dar mâhnirea şi tristeţea sunt în inimile şi-n porii întregii cetăţi. „Stau împrejurul lui cu smerenie, ca şi în vremea când trăia”. Odată mort, domnitorul încă mai inspiră supunere şi respect, numai că de data asta totul este ridicat la nivelul divinităţii. Dacă pentru un om simplu moartea înseamnă încheierea „afacerii” cu biologicul şi începerea unei „cariere” în domeniul metafizicii, pentru un domnitor treaba stă puţin altfel, propria lui moarte zeificându-l parcă. „Ca să-şi arate jalea, tot norodul umblă prin cetate cu capetele goale şi în zilele câte se rânduiesc toate pentru îngropăciune se trag clopotele bisericilor”. Mai departe este prezentat „alaiul”, marşul funerar propriu-zis, ca un carnaval mâhnit şi mut, ca o „nuntă mută” (dacă-mi este permis să fac o trimitere contemporană din lumea cinematografiei ). Şi tot acest „alai” („la fel cu acela care îl însoţea pe domn cât trăia, atunci când se ducea undeva”) era bine organizat; feţele bisericeşti mergând înainte, oştenii mergând de amândouă laturile cu puştile şi steagurile întoarse, storşi de vlagă de o tristeţe divină şi până când şi caii „plângeau” moartea conducătorului, după ce li se punea zeamă de ceapă în ochi, vrând să scoată în evidenţă faptul că moartea conducătorului este o pierdere atât de mare încât chiar şi animalul, în lipsa lui de conştiinţă şi raţiune, este răvăşit de o tristeţe animală, dar sinceră.
În continuare, năsălia este purtată mai întâi de boierii cu funcţiile cele mai mari, apoi de cei cu funcţiile mai mici, alaiul încheindu-se, în cele din urmă, cu o muzică de oaste. În tot ritualul de „îngropăciune”, mai departe, se laudă faptele de vitejie ale domnului, se vorbeşte despre mâhnirea generală pricinuită şi de bucuria naivă(care pe mine m-a întristat enorm) că urmaşul conducătorului va fi cel puţin la fel de bun ca şi cel deja ajuns la cele sfinte. Mai departe, toţi vor săruta mâna dreaptă a mortului şi crucea pe care aceasta o ţine. Apoi domnul este îngropat, primul care aruncă ţărână fiind mitropolitul. Şi din nou muzică şi clopote care să urmeze această călătorie sfântă a domnitorului.
Ceea ce mi-a atras atenţia în toate detaliile oferite de autor au fost câteva vorbe repetate pe modelul refrenului simbolist, aproape obsesiv şi anume: „Ei arată şi acuma domnului răposat aceeaşi cinstire pe care i-au arătat-o cât era în viaţă” de unde trag concluzia că domnitorul era la fel de viu lipsit de răsuflare, naivitatea norodului plină de respect şi smerenie nu s-a mai întâlnit atât de accentuată decât la moartea tovarăşului Stalin. Aş spune că „domnitorul” manipula atât de bine gloata în timpul vieţii, încât moartea lui era prilej de încercare a încrederii în proprii lui ostaşi, intervenind aici şi filosofia rudimentară a omului de secolul 15-16 bazată pe motive bisericeşti ori de ordin credincios.
Astăzi, acest ritual de „îngropăciune” descris de Dimitrie Cantemir rămâne valabil cu unele schimbări care ţin de contextul istoric la care ne raportăm. Personal sunt supărat pe Cantemir că nu a oferit detalii în ceea ce priveşte jelirea conducătorului de către babele de cel mai înalt statut social; m-ar interesa dacă textul „poeziei” de jale ar fi fost diferit de celelalte texte pentru muritorii de rând, de unde am rămas cu o mare nedumerire: conducătorii răposaţi erau jeliţi sau nu de către babele cele bocitoare? Lăsând la o parte această nemulţumire mai mult cârcotaşă, aş vrea să-mi închei lucrarea de faţă spunând că Dimitrie Cantemir ar fi fost un jurnalist de succes, în zilele noastre, care ar fi scris cu aceeaşi uşurinţă în Dilema, Cotidianul, Academia Catavencu, Libertatea, Click sau Can-Can. Cu respect, maestre.
