1. Preambul
Am pornit acest micro-studiu de la o afirmaţie a politicianului laburist britanic, Tony Benn. The Marxist analysis has got nothing to do with what happened in Stalin’s Russia: it’s like blaming Jesus Christ for the Inquisition in Spain.
Inchiziţia a fost una dintre cele mai puternice şi mai contestate instituţii folosite de către Biserica Catolică în scopul eliminării ereziei şi protejării unităţii lumii creştine din Vestul Europei. Cu toate că tribunalele au operat şi în Boemia, Franţa şi Italia în perioada Evului Mediu, Inchiziţia Spaniolă este cea care şi-a pus amprenta pe întreaga istoriei a civilizaţiei apusene. Această instituţie a fost creată în anul 1478 în regatul Castiliei în timpul domniei Isabellei I şi suprimată 356 de ani mai târziu de către regina Isabella a II-a. Între Inchiziţia Spainiolă şi celelalte tribunale similare europene a existat o diferenţă majoră, în sensul influenţei manifestate faţă de regalitatea spaniolă. Inchiziţia Spaniolă a avut o putere mai mare asupra regalităţii decât Papalitatea, instituţia Inchiziţiei fiind utilizată pentru a consolida interesul statului. Acest instrument judiciar al Bisericii Catolice Spaniole, a căpătat foarte repede o reputaţie de unealtă barbară, represivă, promovând rasismul şi intoleranţa religioasă, folosindu-se de tortură sau de surghiun, dar şi de pedeapsa cu moartea. Tot din aceste considerente, dezvoltarea intelectuală a Spaniei a fost împiedicată timp de câteva generaţii.
2. Puterea inchizitorială şi resursa umană
Inchiziţia Spaniolă a reprezentat un model de centralizare, chiar dacă privită din exterior la nivel de organizare ar da impresia unui sistem regionalizat. Cu o structură piramidală a puterii, cu un caracter foarte modern, ea a acţionat cu o eficacitate excepţională, atât ca aliat al aparatului de stat, cât şi ca manifestare a justiţiei.
Autoritatea supremă în cadrul Inchiziţiei se numea Consiliul Inchiziţiei Supreme şi Generale, prescurtat Suprema şi fusese înfiinţată în 1483. Acest organ suprem, ai cărui membri erau numiţi în mod real de către rege avea o activitate intensă. Consilierii se întâlneau dimineaţa în zilele de luni, miercuri, vineri şi seara în zilele de marţi, joi şi sâmbătă. Legătura acestui consiliu cu guvernul Spaniilor era una organică, doi membrii ai Consiliului Castiliei asistau cu regularitate la şedinţele de seară.
Dintre sarcinile Consiliului amintim doar câteva: elaborarea instrucţiunilor pentru tribunalele provinciale, controlul activităţii inchizitorilor provinciali, examinarea rapoartelor asupra vizitelor efectuate de inchizitori în districte, arbitrarea în cazurile de vot contradictoriu, pronunţarea în cazul pedepselor cu moartea, ce puteau fi comutate în pedepse cu închisoare pe viaţă.
Modul de funcţionare a Consiliului era reglementat de o ierarhie foarte strictă. Votul se derula în ordinea vechimii membrilor, cei mai vechi votau ultimii. Consiliul era prezidat de Inchizitorul general. Acesta avea un mandat de lungă durată, uneori depăşea opt ani, fapt ce îi permitea să controleze bine aparatul. Suprema putea să controleze inclusiv activitatea unui tribunal sau chiar activitatea personală a fiecărui inchizitor în parte. Ea îl însărcina pe unul dintre membrii ei cu o misiune de inspecţie sau, mai frecvent, încredinţată unui inchizitor de la un alt tribunal această misiune, acordându-i depline puteri pentru a-şi duce la bun sfârşit ancheta. La finalizarea misiunii, închizitorul întocmea un raport amănunţit pe care îl înainta Consiliului. Acest raport putea antrena destituirea sau mutarea “cuvioşilor părinţi”a căror activitate nu era mulţumitoare.
În accepţiunea societăţii, inchizitorii erau aleşi dintre călugării dominicani. Totuşi, documentele cercetătorului Jean-Pierre Dedieu pentru tribunalul din Toledo cu referire la secolele al XV-lea şi al XVI-lea dovedesc o imagine total diferită. Au fost recenzaţi 57 de inchizitori între anii 1482 şi 1598. Avem de a face cu un singur călugăr, de asemenea aproape toţi aveau studii superioare (41 de licenţiaţi şi 14 doctori). Un aspect şi mai important îl consituie că 96.5% dintre inchizitori erau jurişti, absolvenţi ai celor mai importante şcoli de drept din Peninsula Iberică. Totuşi, în momentul numirii lor la tribunalul de la Toledo unii făceau deja parte din eşaloanele superioare ale ierarhiei ecleziastice. Fiind jurişti eminenţi, inchizitorii erau puşi să facă dreptate , să aplice legile civile şi religioase.Aceşti oameni erau angajaţi în cursa pentru putere, acesta fiind doar un pas intermediar pentru o carieră ce putea include preşedinţia uneia dintre curţile din regat, un loc în Consiliile de conducere sau chiar o episcopie.
Exercitarea puterii se putea cu greu deosebi de celelalte puteri, fie şi numai datorită frecventelor implicaţii politice ale activităţii inchizitorilor. Aceştia aveau aceleaşi trăsături ca şi oamenii vremii, unii fiind violenţi, alţii nu se puteau abţine de la plăcerile carnale. Anumiţi inchizitori erau sadici, alţii nutreau compasiune şi generozitate, în timp ce majoritatea era capabili de compromisuri în cursa pentru onoruri.
Pe lângă cei doi sau trei judecători-inchizitori mai existau şi alte persoane cheie în cadrul fiecărui tribunal. În primul rând este vorba de procurori, dar şi de personalul de execuţie fără de care nu s-ar fi putut desfăşura procesul justiţiar în complexitatea sa.
Vom lua în continuare cazul tribunalului de la Valencia, între anii 1500 şi 1523. Aici existau doi inchizitori, un asesor (reprezentant al poporului),un procuror, un agent de poliţie (alguacil), trei notari, doi curieri, un preceptor de amenzi şi confiscări, un aprod, doi gardieni şi un chirurg.. Cu timpul, postul de perceptor a fost dublat, în timp ce în 1519 şi respectiv 1523 au apărut încă un medic şi un judecător al bunurilor confiscate. Astfel, la nivelul anului 1523 avem de-a face cu un total de optsprezece persoane în cadrul tribunalului de la Valencia. Fiecare dintre aceste funcţii aveau îndatoriri precise. Astfel, notarul de sechestre trebuia să înregistreze toate bunurile puse sub embargo în aşteptarea deciziei privind restituirea sau confiscarea lor. Notarul general se ocupa de activitatea de secretariat a tribunalului înregistrând sentinţele, edictele. Un alguacil era însărcinat cu arestarea suspecţilor, cu urmărirea fugarilor. Curierii, care iniţial se ocupau cu transmiterea depeşelor în teritoriul aflat sub controlul tribunalului, au ajuns să acţioneze ca delegaţi ai închizitorilor, funcţiile lor devenind mai pregnante.. Aprodul era purtătorul de cuvânt al tribunalului. Despre perceptor, Garcia Carcel (1976) spunea că este un funcţionar de prim rang, deoarece ocupa în fiecare tribunal un post de împuternicit al finanţelor.
Cu timpul, Inchiziţia a avut nevoie de o reţea de informatori şi agenţi suficient de calificaţi pentru a li se atribui responsabilităţi importante.Astfel se explică crearea în acea epocă a unei reţele foarte vaste de comisari şi familiares.
Comisarii erau însărcinaţi în special, să conducă anchete în localităţile îndepărtate de sediul tribunalului, să audieze martori şi să înregistreze declaraţiile acestora.
O categorie importantă de agenţi o reprezentau familiares. Conform lui Henry Kamen (1966), aceştia erau angajaşi laici ai Sfântului Oficiu gata întotdeauna să îndeplinească misiunile pe care le solicita tribunalul. În schimbul acestor servicii, ei beneficiau de anumite priviliegii.
Familiares au apărut foarte devreme în Istoria Inchiziţiei spaniole. Garcia Carcel a identificat la nivelul anului 1501 25 de astfel de funcţionari la tribunalul din Valencia. Familiares au apărut din necesitatea de a conta pe un număr cât mai mare de auxiliari laici capabili să participe direct la o urmărire sau arestare, fapt confirmat de actul de numire care era însoţit de o autorizaţie explicită de port armă.
În general, denunţurile veneau de la vecini, prieteni, rude, aceşti funcţionari având un rol secundar.Familiares serveau ca poliţie auxiliară, acţionând prin mandat de împuternicire ca braţ laic în absenţa puţinilor alguaciles de care putea dispune Inchiziţia. La nivelul anului 1544, pentru tribunalul de la Cordoba avem o imagine destul de clară asupra profilului unui astfel de funţionar. Mica populaţie urbană de meseriaşi şi prăvăliaşi, în special vechi creştini, este aceea care a furnizat Sfântului Oficiu poliţia auxiliară de care avea nevoie. În grupul familiares nu avem reprezentanţi al burgheziei urbane, al negustorilor şi al oamenilor legii.
3. Pedagogia fricii, explicaţii greşite, explicaţii corecte
Timp de trei secole, Inchiziţia a dominat prin frică. Ordinea pe care a inspirat-o era măsura fricii. Inchizitorii au dorit să obţină următorul rezultat: frica trebuia să ridice cel mai greu dintre obstacole în calea ereziei.
Cea mai importantă idee preconcepută se referă la utilizarea torturii. Până în secolul al XVIII-lea, tortura ocupa un loc strict, fiind parte a dreptului criminal clasic. Ea a fost una dintre metodele obişnuite de obţinere a adevărului, deşi mulţi judecători nu au folosit-o, văzându-i ambiguitatea.
Istoricul şi sociologul Michael Foucault (1975) defineşte acest tip de tortură clasică. Nu este vorba de tortura dezlănţuită a interogatoriilor moderne; ea este desigur crudă, dar nu sălbatică. Este vorba de o practică reglementară, care se supune unei proceduri bine definite; etapă, durată, instrumente, lungimea corzilor, greutatea poverilor, număr de colţuri (…) toate acesta sunt în, funcţie de diferite obiceiuri, codificate cu grijă. Tortura este un joc judiciar strict, şi, ca atare, în afara tehnicilor inchiziţiei, ea se aseamănă cu vechile probe care erau folosite în procedurile acuzatorii: ordalii, dueluri judiciare, judecăţile lui Dumnezeu. Între judecătorul care pune întrebarea şi suspectul torturat există, totuşi, ceva ca o competiţie; pacientul este supus unei serii de probe, progresiv înăsprite, pe care le trece rezistând sau eşuează mărturisind.
Nicolau Eymerich a întocmit la sfârşitul secolului al XIV-lea Manualul inchizitorilor, tipărit pentru prima dată în 1503, fiind cel mai răspândit manual de acest fel. Autorul considera că juratul nu trebuia să recurgă la tortură decât dacă nu dispunea de alte probe. De asemenea, Eymerich îndemna la moderaţie, fără vărsare de sânge, reamintindu-şi întotdeauna că supliciile sunt înşelătoare şi ineficace.
Un aspect interesant îl reprezintă numărul însemnat al bărbaţilor şi femeilor care au rezistat torturii fără să mărturisească. De exemplu, la Sevilla între 1606 şi 1612 au fost torturate 21 de persoane, dintre care 11 au mărturisit parţial, iar celelalte 10 au negat cu vehemenţă.
Existau mai multe forme de tortură. Vă prezentăm câteva pentru a înţelege dimensiunea problemei.
Garrucha era un scripete care manevra o coardă legată la încheieturile mâinilor victimelor. Coarda era ridicată lent la o anumită înălţime apoi coborâtă brusc, dintr-o dată sau prin smucituri succesive.
Potro era o planşă de care era legat cel supus supliciului cu funii pe care călăul le strângea progresiv, până când ele pătrundeau în carnea victimei.O altă forma de tortură o reprezenta şi toca. Aceasta era o pâlnie din pânză prin care curgea apa curgea încet dintr-un vas în stomacul celui torturat.
Tortura trebuia să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiilor care planau asupra suspectului. Dacă suspectul mărturisea, tortura se oprea la primele mişcări: două-trei înfăşurări cu funia, o călătorie cu garrucha. Dacă acuzatul rezista, acesta avea câştig de cauză. Legea spunea clar că în acest caz au fost eliminate indiciile. Cauza era suspendată, iar acuzatul era pus în libertate. Dacă, dimpotrivă, mi mulţi martori făceau denunţuri asemănătoare şi dacă indiciile se acumulau, proba de tortură era mult mai dură. Dacă acuzatul rezista, indiferent de păcatele sale, reuşea să îşi salveze viaţa.
De aceea, Inchiziţia spre deosebire de justiţia civilă nu a aplicat tortura unui acuzat convins de crima sa prin probe copleşitoare. Mai simplu, tortura era în avantajul celor cu o rezistenţă mai mare la durere şi cu forţă morală însemnată. Totuşi, tortura inchizitorială nu a fost decât o imagine a procedurii penale clasice. Aplicarea, modalităţile şi domeniile de practicare au fost foarte limitate. Numai în 10% din cazuri s-a aplicat tortura, fapt ce distruge mitul acestei proceduri de drept penal.
În cazul explicaţiilor corecte reflectate de opinia publică, putem include transmiterea delictelor de la o generaţie la alta. Existau trei modalităţi pentru a stigmatiza o persoană.
Cel mai puţin grav era penitenţa publică, deoarece era o percepţie de moment, care se putea şterge cu timpul. O parte dintre cei condamnaţi trebuia să apară în procesiunea penitenţilor în timpul unuia dintre marile autodafeuri ce aveau loc anual sau o dată la doi-trei ani în fiecare dintre oraşele în care exista un tribunal. În cursul ceremoniei, condamnaţii îşi abjurau greşelile de levi (caz de bănuială uşoară) sau de vehementi (caz de bănuială gravă) şi dacă se căiau erau reconciliaţi public. Persoanele care fuseseră condamnate pentru fapte precum blasfemie sau delicte de moravuri erau expuse pe jumătate goale spre batjocura publică, primind tot în public o sută până la două sute de lovituri de bici.
Celelalte două pedepse erau mult mai grave, deoarece dăinuiau şi continuau să afecteze timp de două sau chiar trei generaţii.Astfel, condamnaţii erau obligaţi să poarte o tunică de culoare galbenă numită sanbenito cu o cruce roşie pe ea. În cazul condamnaţilor la moarte, tunica era neagră. Dacă era vorba despre simpli blasfematori, portul era obligatoriu doar în timpul ceremoniilor. În cazul condamnaţilor pentru erezie, sanbenito trebuia purtat câţiva ani buni sau chiar toată viaţa. Această măsură a fost puternic contestată de către societatea spaniolă, obţinându-se sub formă de concesie expunerea acestor veşminte în parohii sau în catedrale după ce fuseseră purtate perioadă de timp. Inchiziţia a recurs foarte mult la această pedeapsă mai ales în cazul ereticilor proveniţi din rândurile evreilor iudaizaţi, maurilor convertiţi sau chiar a luteranilor.
Cea mai gravă pedeapsă şi cea mai nedreaptă din punctul nostru de vedere era inaptitudinea. Urmaşii condamnaţilor la moarte sau chiar şi a celor condamnaţi la închisoare pe viaţă deveneau şi ei inapţi din punct de vedere civil. Printre îngrădirile impuse se numărau bararea drumului spre practicarea anumitor meserii (medicina, comisionariatul, măcelăria, comerţul cu stofe, interzicerea portului de armă). De asemenea, aceşti urmaşi nu aveau voie să îmbrace haine de mătase şi nici bijuterii, nu aveau voie să călărească nici cai şi nici catâri. De asemenea nu aveau voie să meargă în Indii. Cei vizaţi de inaptitudine erau în primul rând urmaşii evreilor, care erau în prim- planul activităţilor economice şi deţineau funcţii publice importante.
Ultimul aspect legat de pedepsele aplicate de Inchiziţia Spaniolă pe care îl detaliem aici este legat de surghiun. Acesta putea să fie pe termen limitat sau pe viaţă. Această sentinţă se pronunţa destul de uşor de către Sfântul Oficiu. Acesta pronunţa surghiunul pentru blasfemie “eretică”, vorbe deşănţate, dar şi pentru piedici în calea acţiunii Inchiziţiei. Tribunalele aplicau diferenţiat această pedeapsă. Dacă la Granada între anii 1573 şi 1577 au existat doar 15 condamnări la surghiun din 286 sentinţe (5.24%), în cazul tribunalului de la Llerena 32 din cele 259 de cazuri au fost soluţionate cu un asemenea verdict (12.35%). Desigur, surghiunul pe viaţă era foarte rar utilizat. Cele mai uzuale durate ale pedepselor erau de 1, 2, 4 ani, uneori chiar de 6 luni. Cu toate că pare o perioadă scurtă, aceasta era suficientă pentru a crea dificultăţi economice insurmontabile familiilor sărace.
4. În loc de concluzie
La data de 12 ianuarie 2000, la un jubileu al Bisericii catolice, Papa Ioan Paul al II-lea a emis un document intitulat Amintire şi reconciliere, în care a cerut iertare pentru erorile Bisericii din ultimii 2000 de ani ai istoriei. În această categorie, capul Bisericii Catolice a inclus cruciadele medievale, excesele Inchiziţiei, persecuţiile suportate de evrei, abuzurile pe care au fost clădite cuceririle şi evanghelizările Lumii Noi. Cu doi ani mai devreme, în 1998, avusese loc la Roma un simpozion cu tema Inchiziţiei. În acest cadru, Papa Ioan Paul al II-lea şi-a asumat în numele papalităţii rolul istoric în extirparea ereziei.
5. Bibliografie
1. Bennasar Bartolome, Inchiziţia Spaniolă – secolele XV-XIX, Editura Politică, Bucureşti, 1983;
2. Dedieu Jean-Pierre, Des Inquisiteurs de Tolede et la visite du district, Melanges de la Casa de Velasquez, 1977 (p. 235-256);
3. Carcel Ricardo Garcia, Origines de la Inquisicion Espanola. El tribunal de Valencia, 1478-1530, Editura Peninsula, Barcelona, 1976;
4. Kamen Henry, Histoire de l’ Inquisition espagnole, Albin, Paris, 1966;
5. Eymerich Nicolau, Pena Francisco, Le Manuel des Inquisiteurs, introduction, traduction et notes de Louis Sala Molins, E.P.H.S.S., Paris, 1973
