subcultura

Alegerile locale din 2008 le-am petrecut în Pantelimon, oraşul. Stăteam acolo de ceva timp, într-o casă frumoasă, cu pisici, câini şi grădină. Serile de vară erau liniştite, cântau greierii şi te puteai îmbăta decent, cu zâmbetul pe buze, cu excepţia serilor de sâmbătă, când cântau manelele şi zburau petardele de la nunta săptămânală. Cum spuneam, casa era frumoasă, grădina era primitoare, animalele se jucau, de cele mai multe ori, în armonie. Read more…

Un prieten mi-a povestit odată cum a băgat el un mic obiect din calciu într-un pahar de cola, iar până dimineaţa s-a topit. N-aş băga mâna-n foc că povestea e adevărată, dar, dacă cineva mi-ar pune pistolul la frunte şi mi-ar cere să aleg între da şi nu, aş alege prima variantă. Acum, pe bune, am auzit de-a lungul timpului cum un pahar de cola îţi curăţă perfect chiuveta sau capota de la maşină, cum îţi ingălbeneşte dinţii, provoacă ulcer, creează dependenţă, îţi tâmpeşte copilul sau alungă gândacii. N-am experimentat nici una din variantele astea, dar mă gândesc că ceva tot o fi adevărat. De aia mă înduioşază teribil când văd reclamele la Coca-Cola fără zahăr. Pentru că tot ce-i trebuie unui lichid care îţi scoate petele de benzină de pe haine să fie sănătos e mai puţin zahăr. Read more…

Îmi place să dau like. Prefer citatele îndrăzneţe, pline de încredere, pozitive. Sunt momente în care mă mulţumesc şi cu alea ignorante sau mai trecute, pentru că nu întotdeauna am chef să muncesc mult până să mă prindă o frază. Înaintea fiecărui like, sângele mi se urcă la cap, mă trec fiorii şi uit de mine, degetul erect mi se lipeşte de mouse şi dau click cu pasiune. E ca la sexul oral. Marele lui avantaj e că nu te solicită cu nimic, iar la final, dacă îţi joci cartea cum trebuie, poţi ieşi cu o reputaţie de mare futangiu. Oricum, nu pierzi nimic. Dacă nu eşti în stare să spui ceva inteligent, dă like pe unde apuci, iar lumea Read more…

Cred că una din cele mai mari scamatorii ale democraţiei e cea în care te face să crezi că părerea ta singulară contează. Că dacă te declari singur nemulţumit, cineva o să dea doi bani pe tine. Protestul inactiv e o mare labă, e ca şi cum ai fi un iubit  gelos şi te-ai plânge mereu în faţa femeii care te înşeală, sperând că doar prin asta o s-o aduci înapoi. Nici măcar o palmă peste faţă, o înjurătură – care probabil n-ar rezolva nimic, dar măcar te-ar face să te simţi mai bine – nici o încercare de a-ţi îmbunătăţi imaginea în vreun fel, doar stai în faţa ei şi te plângi, pentru că asta le place femeilor. Read more…

Nu cunosc situaţiile din Bulgaria, Uzbekistan sau Uganda, deci nu pot fi sigur, dar cred că presa din România e singura care reuşeşte să te ţină complet neinformat. Atunci când te trezeşti şi n-ai chef decât să te scarpini sau să decojeşti o banană, intri pe internet şi citeşti ziare din România. Nu vei afla nimic. Nu mai există ziarist român care să relateze o ştire fără să-şi dea cu părerea, plătită sau nu, şi s-o transforme într-un amalgam din care nu mai poţi să-ţi dai seama cine a înjurat primul în Parlament, ce judecător a eliberat vreun mafiot sau ce se mai întâmplă cu Legea Sănătăţii. Presa scrisă practic nu contează, online-ul e o adunătură de cerşetori agramaţi – peste tot vezi Senzaţional, Şocant, Terifiant, Bombă. Pe la începuturi, am luat ţeapă de câteva ori, am zis că dacă tot e ştire-bombă e ceva de capul ei, dar m-am înşelat. Mi-am pus speranţele într-o informaţie inedită care nu numai că lipsea, dar era scrisă şi prost. De atunci nu mă mai uit, dar nu cred că am ratat ceva. Read more…

Că România e o ţară imbecilizată e un lucru dovedit de majoritatea covârşitoare de idioţi şi hoţi din Guvern şi Parlament, de 6% rata de analfabetism în 2012, de 50% dintre elevii care nu înţeleg un text imediat după ce l-au citit, de 40 şi ceva la sută dintre gospodăriile fără WC în casă, de numărul mare de alcoolici amatori de Tanita, Unirea sau Polar, de milioanele de maidanezi de pe străzi.

Că România e o ţară fundamentalist ortodoxă, mai apropiată de Iran decât de Uniunea Europeană, Read more…

Zilele trecute, stând de vorbă cu amicul Aleks Stoicovici, i-am dezvăluit pasiunea mea pentru titluri de romane, albume, titluri în general. Şi cum un titlu bun mă determină în mare măsură să ascult/citesc cu plăcere un volum care altfel ar putea fi considerat slăbuţ. Din vorbă în vorbă, am început să enumerăm, el câteva, eu câteva, chestie pe care m-am gândit să o reiau aici, pentru că a fost chiar amuzant. N-o să fac un top, am încercat asta odată şi n-a ieşit bine, o să amestec câteva nume de albume şi romane care m-au marcat de-a lungul timpului, să zicem aşa şi o să vă invit să vă gândiţi, poate o să petreceţi cinci -zece minute plăcute. Deci: Read more…

Nu mai suport! Mă întind, casc (de la o vreme mi-e un somn continuu), mi-e lene şi parcă România e mai nashpa ca ieri. Sunt aproape 19 ore de când stau pe facebook, încercând să culturalizez toţi proştii cu citate literare. Adică, uită-te la mâinile mele, sunt absurde, am deja 34 de like-uri, dar e nevoie de 50 ca să mă simt ultra-deşteaptă.

Dacă mă întrebaţi pe mine, cititul e mult supraevaluat. Suntem în secolul 21, formele de comunicare au evoluat, adică sunt mai simple, în secolul 21 e foarte simplu să fii deştept. Read more…

De multe ori m-am întrebat care ar fi reacţia lui Ceauşescu în faţa României de azi. Presupunând că s-ar trezi subit sau că s-ar întoarce din Cuba, după preferinţe, cum s-ar simţi în faţa unei ţări evident mai fericite, mai dezvoltate, mai deschise la minte etc. În faţa unei ţări care a reuşit să construiască nu mai puţin de o autostradă în doar două decenii. S-ar simţi prost sau şi-ar şopti în barbă, la fel ca ţăranul care a văzut girafa, “aşa ceva nu există”  – apoi ar muri la loc? La urma urmei, oricât de cârcotaş ai fi, oricât de prost ar merge România, e dovadă de idioţenie, totuşi, să nu observi progresele din ăştia 21 de ani. Read more…

Mă spăl pe dinţi cu periuţă de aur si pastă ambalată în fildeş de elefant tânăr. Fac asta doar pentru că îmi permit, nu cred în adevăruri miraculoase. Dacă n-aş fi citit pe net că e de prost gust, mi-aş fi îmbrăcat dantura în platină, precum Snoop Dog. Nu suport întâlnirile de familie, aşa că mi-am angajat o sosie permanentă, mereu pe drumuri sau la întâlniri plictisitoare în locul meu. Dacă n-aş fi paranoic, nici nu m-aş ridica din pat. Astfel am constatat că o boală cu tendinţe periculoase ajută împotriva sedentarismului – banii îmi dau o viziune pozitivă asupra vieţii. Povestirile celuilalt eu despre întâmplările de acasă îmi trezesc zâmbete sincere şi imaginaţia unei mame profund îndurerate că nu m-a văzut de ani de zile. Mă uit cu ochi de sticlă în plasme ecolgice, mi-am cumpărat mâini telepatice şi un volan fără personalitate, negociez cu dumnezeu Read more…