subcultura

 

   Bogdan, voi începe oarecum brutal, dar nu întâmplător, ci pentru că vreau ca acest interviu să fie fără început şi fără sfârşit, şi te întreb, de unde interesul pentru Mateiu Caragiale şi Nichita Stănescu?

 

E posibil ca momentul de profunzime al culturii române să fi fost cel al modernismului. Dar lucrurile trebuie așezate în cuvenitul context: a fost, pentru întreaga Europă, un timp al reflecției asupra fundamentelor logice ale fiecărui domeniu al gândirii și creației, un moment fertil pentru artă și profund nenorocit pentru politică, pentru că a prefațat crime și tragedii fără egal, născute din prejudecăți și confuzii. Read more…

(n. 1969, Kalisz)

Este poet şi redactor. A studiar filosofia la Universitatea Adam Mickiewicz din Poznan. A publicat opt volume de poezie. Versurile sale şi exegezele literare au apărut în numeroase reviste şi antologii, fiind traduse şi în alte limbi. Este laureat, printre altele, al Premiului Vremea Culturii pentru cel mai bun debut al anului 1994. Poemele pe care le postăm azi, fac parte din ediţia bilingvă Familia P.,  apărută la editurile Tractus Arte şi Casa de Editură Max Blecher în cadrul colecţiei Orfeu, îngrijită de poetul Claudiu Komartin. Traducerea poemelor din poloneză în română aparţine lui Vasile Moga.

Domnul P. mărturiseşte: Nu sunt orăşean convins

Nicicând n-am fost orăşean convins.
Prima oră în bar e pentru mine un chin,
pe următoarele rar mi le amintesc.
Cu hainele-mi învelesc
Corpurile, cu băuturile îmi sting setea.

În probleme de sex nu am prea multe de spus –
Da, sunt nedrept faţă de propriile mele gânduri
Şi aşa să rămână. Am văzut ceva filme,
Niciunul nu mi s-a părut prea bun, cu discurile

aşijderea, la expoziţii merg sâmbăta.
Doar ediţiile de week-end ale ziarelor,
Un săptămânal pe săptămână, trei sferturi dintr-o
revistă lunară.
Problemele personale relativ puse la punct.

În politică întotdeauna de partea opoziţiei,
în fotbal cu atacanţii. Fără inscripţii pe tricouri.
Ochelarii de soare mi i-aş pune mai degrabă la fund
decât la cap, să-mi fie cu iertare.

Viaţa nu trebuie să-mi aducă plăceri:
mi le-am câştigat singur prin muncă. Linişte în zori de zi
în propria casă. Compartiment de clasa a doua,
Suburbii, seara, eu în tren.

Patul, un duş rapid. Ieftin bineînţeles.

Domnul P. îşi depune portofoliul la agenţia varşoviană de reclame Rekin

Lumea goneşte tot mai repede,
Diferenţele între oameni se reduc,
iar cine e cel care primeşte postul,
nu mai decide-acum capriciul zilei,
ci al orei. Cum îţi închipui
că o să intri în această cursă
cu planul reţelei de transport urban în mână?

Chibiţi, copii de şcoală, outsideri în serie,
bătrâni lăsaţi în voia sorţii
de copiii întreprinzători.
Ştim cât de mult ţi-ai dori
să-i închizi pe toţi în oglinda
retrovizoare. Te putem ajuta.
Nu mai aştepta. Sună.

Misiunea privată a doamnei P.

Tocmai alergam la poştă cu banii de abonament
ca de obicei la opt fără cinci,
când i-a văzut golaşi şi piuind.
Porumbiţa mamă îi chema de undeva de sub streaşină.
Şi cele două ciori: era clar ce urmează dacă ezit.

Au trecut zece ani.
S-au strâns de-o altă cărticică.
O sută douăzeci de intervenţii,
Şi după fiecare dintre ele lumea a devenit un pic mai bună.

Poşeta lui Toli

Cu părul tuns băieţeşte, cu mâinile subţiri şi picioarele
gata să se caţere-n copaci sau să se atârne pe bătătorul
de covoare,
fără ciorapi în sandale – acest soi de farmece aminteşte

de vechile filme pentru tineret, de noi
în faţa televizorului,
fereastră spre lume cu muchii ovale,
somnoros ca un bou în zi de duminică.

Unei asemenea fete, orice flăcău i-ar duce poşeta,
aşa se zicea. Şi ce are ea-n poşetă? Descântece străvechi.
Mărgele şi sânge. Şapte dorinţe, şi pentru fiecare

judecata oamenilor şi cea de pe urmă.

De numele său se leagă cariera prestigioasă a haiku-lui în literatura japoneză, el epurând tristihul clasic de orice fel de joc umoristic facil şi eleganţă fastice, conferindu-i, în primul rând acea calitate de sabi, asupra căreia insistă îndeosebi, un cuvânt cu un saens complex şi care s-ar putea traduce aproximativ prin chetitudine, detaşare, însingurare. A avut peste 2000 de discipoli, sau elevi, fiind o mare şi profundă personalitate, şi multe din haiku-urile sale au fost săpate în piatră, păstrându-se până astăzi, pe tabele memoriale, în diferite colţuri ale Japoniei.

Cu pipa în gură,
Domnia Sa bondarul:
Adierea primăverii!

…………………………………..

Prin cântecul ciocârliei
vine cârâitul
fazanilor.

……………………………………..

Vrăbiile lanului de orez;
plantaţia de ceai
e adăpostul lor.

…………………………………….

Dăruie salciei
toată obida,
tot dorul inimii tale.

……………………………………

Vrăbiile
în câmpul de rapiţă
au chip de floare.

……………………………………..

Sub cireşi,
pe supă, salată, pe toate -
petale.

……………………………………..

Începutul poeziei:
cântecul plantatorilor de orez
în provincia Oshu.

………………………………………….

Zvonul lacrimilor
şuvoind, stingând
jăratecul.

…………………………………………….

În pisica de hârtie udă
se vede
această dimineaţă de toamnă.

………………………………………………

Sărmanul copil,
măcinând orezul
priveşte luna…

………………………………………………

Târziu de toamnă;
vecinul meu
cum o duce?

………………………………………………..

(Traducere Ion Acsan, Dan Constantinescu, editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981)

 

În calitatea lui de secretar al ambasadei nipone din China, acest mare poet a resimţit din plin influenţa confucianismului şi a budismului. A folosit în scrierile sale limba japoneză şi chineză, cultivând atât poemul lung, cât şi tanka.

 

Să pornim prieteni,
Spre Yamato, cât mai curând!
Pe ţărm, desigur, pinii
Limanului Mitsu
Ne-aşteaptă fremătând…

Ce-mi spuneţi de argint
De nestemate şi de aur?
Tezaurul bogat
Cum l-aş putea asemui
Cu preascumpii mei copii?

Spre căile cereşti
Duce o cărare lungă
Te stăpâneşti dar:
Întoarce-te la casa ta,
Isprăvesşte-ţi treburile!

 

Floarea de prun mi-a spus
Arătându-mi-se în vis:
Vezi ce frumoasă sînt?
Pentru ce m-aş spulbera?
Voi pluti în cupa ta…

Au haine fiii de bogaţi
Şi nu le poartă până se-nvechesc.
La oameni avuţi, în lăzi,
Căzute moliilor pradă,
Se irosesc mătăsuri scumpe…

N-au haine fiii de săraci
Măcar un strai de pânză groasă;
Rău e întocmită viaţa -
Chiar dacă asta mă întristează,
Putere n-am s-o pot schimba…

Printre nori de-aş zbura
Ca pasărea plutind pe cer -
Două aripi de-aş avea,
Mi-aş însoţi prietenul
Spre-ndepărtata capitală…

Cel cinstit e-n stare
Zadarnic să trăiască,
Nesinchisindu-se
Ca faima lui să dăinuie
Peste veacuri neştirbită ?

Nu mai pot să rabd!
Mi-e chinu-atât de mare;
Mă gândesc să scap
Curmându-mi viaţa singur…
Dar mă opresc feciorii !

(Traducere Ion Acsan, Dan Constantinescu, editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981)

Poet nicaraguyan de renume continental, angajat cu ceilalţi membrii ai generaţiei sale (Jose Coronel Urtecho) în deschiderea poeziei din Nicaragua spre noile experienţe poetice. Fondator de reviste şi ziare. Opera poetică: Cântece pentru pasăre şi doamnă (1929); Poeme nicaraguyene (1933); Canto temporal (1943); Poeme cu un amurg în spate (1949); Pământul promis (selecţie, 1952); Jaguarul şi luna (1959); Zoo (1962); Poesia escogida (Poezii alese, 1968).

 

Noaptea e o femeie necunoscută

 

Şi tânăra fată l-a-ntrebat pe străin:

- De ce nu intri? Am aprins focul

în camera mea.

 

Şi i-a răspuns călătorul:

- Sunt poet. Nu vreau

decât să cunosc noaptea.

 

Atunci, fata a aruncat cenuşă pe foc

şi i-a şoptit, din penumbră, străinului:

- Îmbrăţişează-mă. Şi vei cunoaşte noaptea.

 

Urnă cu profil politic

 

Caudilul este un om tăcut

(desenez faţa lui tăcută).

 

Caudilul este un om puternic

(desenez mâna lui vânjoasă).

 

Caudilul este şeful celor înarmaţi

(desenez mâna lui vânjoasă).

 

Îndepărtata amintire creolă

 

La 125 leghe distanţă de amintire,

recunosc că este al tău chipul

pe care-l simt cutreierându-mi arterele,

aşa cum, pe nisipuri, urma piciorului,

surprinsă cu devotament, se lasă şlefuită

de vântul care-o şterge ca pe amintirea

unei petale de floare neştiute.

 

Dar absenţa e o noapte ce ne lasă

la marginile ei şi îndoiala-şi opreşte

rotirea în spatele privirii tale.

Uneori, supunerea ta e ca o remuşcare,

iar dimineaţa obrajilor tăi

nu se trezeşte, vai! nu înviorează umbra

sub care dormi ca o necunoscută.

De aici, încerc să adun zestrea lunilor

noastre norocoase,

păstor al săruturilor tale

şi îmbrăţişarea ta de fier fierbinte

îmi dă certitudinea numelui tău

cu ardoarea zgomotoasă a neamului de-albine.

 

Depărtat e ca şi cum ai spune uitare.

Dar mă despart de tine ca şi când aş urmări

o altă femeie,

alta întotdeauna în care te ascunzi

la nesfârşit !

 

Miguel Hernández s-a născut la Orihuela, în apropiere de Alicante. În tinereţe a fost păstor de capre iar mai târziu va deveni vocea cea mai îndurerată a poeziei spaniole din secolul XX. Autor prolific, autodidact, înzestrat cu un talent nativ fenomenal, va începe să scrie poezie de foarte tânăr adoptând lirismul de factură barocă dramatică şi pasională, cultivând metafora neobişnuită şi plină de surprize şi sugestii. Participant activ pe frontul republican în Războiul Civil, după terminarea acestuia va fi întemniţat şi va muri în închisoare.

Opera poetică: Poeme din adolescenţă (f.a.), Expert în luni (1933), Cântecul rănit (1934), Fulgerul neîntrerupt (1935), Omul pândeşte (1937), Alte poeme (1939), Vântul poporului, Culegere de cântece ale absenţei (1941), Douăzeci de sonete inedite (1986).

 

Azi inima îmi prisoseşte

 

Astăzi sunt fără să ştiu cum sunt,

azi numai pentru chinuri sunt făcut,

azi n-am prietenie-n mine,

azi nu cunosc altă dorinţă

decât din trupu-mi inima să-mi smulg

şi s-o aşez în drum sub un pantof.

 

Azi înverzeşte pinul care se uscase,

e zi de lacrimi azi în regatul meu,

azi deznădejdea îmi descarcă-n suflet

convoaiele-i de plumb fierbinte.

 

Azi nu mai pot să-mi ţin pe umeri steaua.

Moartea mi-o caut cu mâinile-amândouă,

privind cu duioşie lama de cuţit

şi aminte aducându-mi de-un topor prieten,

clopotniţa cea mai înaltă caut-o în gând,

cu gândul să m-arunc în salt mortal.

 

De ce să nu mai fiu ?… De-ar fi aşa

sufletul meu şi-ar scrie ultima scrisoare

pe care-o duc demult, aici, în mine.

Mi-aş schimba inima în călimară,

într-un izvor pentru silabe, despărţiri şi daruri.

Rămâi aici, în pace, aş mai spune lumii.

 

Eu m-am născut sub zodie prea rea

şi port în mine chinul unui singur chin,

mai greu decât oricare bucurie.

O dragoste m-a pârjolit şi nu mai pot

să mai îmbrăţişez pe nimeni.

Nu vezi cât de amară-mi este gura,

nu vezi că ochii-mi nu mai vor să vadă?

 

Cu cât mă cercetez mai în adânc, mai grea-i durerea

şi nu mai ştiu cu ce-aş putea s-o tai.

 

Ieri, astăzi, mâine, suferind

pentru orice, inima mea

e un acvariu al melancoliei, închisoarea

privighetorilor în agonie.

 

Inima mea îmi prisoseşte.

 

Azi fără inimă vreau să mă ştiu,

eu, dintre oameni cel mai inimos,

şi cel mai, dintre ei, fără nădejde.

Şi nu ştiu pentru ce, nici cum şi nici de ce,

viaţa mă iartă, încă zi de zi.

 

Dacă şi sângele

 

Dacă şi sângele şi-ar pierde din culoare,

şi-ar cărunţi ca părul, sub timp şi sub durere,

sângele meu cel roşu ar curge prin artere

mai alb decât se-aşază pe câmp prima ninsoare.

 

Căci de când sunt pe lume, fără de-ncetare

mă lupt să-nfrâng în oameni fiara ce-n tăcere

mă sfâşie şi-s singur şi fără de putere

când simt în sânge gerul, cum sinte orişicare.

 

De timpul şi durerea ce ne apasă-n viaţă

ar fi precum argintul, de-ar fi să se întâmple,

să lase-n suflet brazdă şi-n suflet să se vadă,

 

inima mea, de-atâtea câte-a-ndurat, zăpadă

numai zăpada rece ar tot purta la tâmple

şi brazde-adânci şi grele, grele şi-adânci pe faţă.

Jovan Zivlak, n. 1947 la Novoko, Serbia: poet, eseist, critic literar şi de artă, editor redactor.

Câteva dintre volumele sale de poezie:

Brodar/Năierul 1969, Vacernja skola/Şcoala de seară 1974, Cestar-Hăţişul 1977, Napev/Cântare 1989, Ostrvo/Insula 2001

Convertirea

lagăre n-au existat.
n-a existat nici călău. nici torţionar
rănile noastre sunt mincinoase.
vaietele ireale. cerul nimeni n-a invocat
nimeni n-a plecat pe drumul fără întorcere
surorile
mamele
sunt înrudiri fictive.
suferinţa noastră e aparenţă. mustrarea de prisos.
pe eşafod sunt chipuri din poveşti
întrebările străvechi sunt ghicitori
pretutindeni sunt doar umbre de schimbări
ce nu s-au petrecut
şi evenimente care nu vor începe.
criminal nu există. nici procuror
nici schimburi între viaţă şi moarte
nici înger nici fratele lui negru
nici tată nici fiu
nici pledul surorii sub ziduri
nici rugăciuni sub stejar nici plâns pe malul apei
nici icnet pe piatră.
nici întuneric în nămol.
nu există nici ostatici nici martori
nici copil răstignit în pustia de coşmar
nu curge nici apa nici soarele nu străluceşte
nu există cuvinte care ne-or izbăvi de moarte
nici convertit ce ţine minte convertirea
nici surghiunit care huleşte surghiunul.
o înger al tăcerii
o păstrător al măsurii
dacă nimic n-a existat dacă nimic nu s-a întâmplat
de ce tăişul nimicului îşi roade inima
de ce întorci capul după umbrele veşniciei
şi cui vei mulţumi că mai eşti încă viu.

Draga mea

steaua-nserării clipeşte.
nopticica vicleană
îşi freacă botul de guler.
iubita mea
multe cele ne-au ocolit:
poezia universală
muzica divină
pământul fericirii
istoria umană
număram treptele
dezghiocam carnea care ne este dată.
iar opacitatea lumii o ocrotea vânătorul
aşteptând să facem ochi.

Plumb

astăzi sunt bucuros
mâine asta nu se va repeta
voi primi o scrisoare
voi auzi o voce la telefon
cineva o să dea buzna la uşă
va izbucni un incendiu prin preajmă
voi vedea mintea care poartă un chip brăzdat
care-i destrămată şi urlă prin birouri
voi vedea alergarea care şi-a devorat trupul
şi calicia ce-ntunecă ferestrele
şi terase pe care nu poţi exista
sub viscol rece şi lapoviţă
voi vedea frumuseţea care s-a ruinat
şi moartea care se ascunde prin ganguri
şi buluceala-n care vacarmul creşte ca sicriul muribundului
şi flecăreala ce vine tăvălug ca oceanul înainte de sfârşit

voi vedea oraşe şi sate şi zbiri şi vameşi
şi prieteni şi curioşi şi telali la tejghele
şi nuferi pe apă şi păsări apatice cu ochi stinşi
voi vedea muzica moartă şi pielea scofâlcită pe tobe
şi sunetele inimii şi ţipetele oraşului şi insule pustii
şi acoperişuri năpădite de ierburi şi cucuvele deznădăjduite

şi plumbul topit şi cuprul alchimiei
şi voi vedea tristeţea cum se întinde
cum cântă
ca o pasăre pe tocul ferestrei
şi-mi devorează bucuria
privindu-mă cu o privire de departe

(traducere Ioan Radin Peianov, editura Brumar 2009)

S-a născut la Monterrey, la 17 mai 1889. A urmat dreptul iar apoi s-a dedicat culturii clasice. A fost o perioadă profesor. Între 1913-1939, a fost funcţionar diplomatic al Mexicului în Franţa, Spania, Argentina şi Brazilia. Cărţi publicate:  Urme (1924); Ifigenia cea crudă (1924); Pauză (1926); Aproape sonete (1931); Romanţe din Rio de Janeiro (1933); Un alt glas (1936); Cantată la mormântul lui Federico Garcia Lorca (1937); Crângul (1945); Câmpia şi braniştea (1946); Nouă romanţe surde (1954).

 

Furtună pe mare

Intrând în Canalul Bahamas,

vaporul se umple cu insecte şi păsări.

Un pumn cade ca un trăznet printre pahare

şi un glas lipsit de bunăcuviinţă

umileşte orizontul Floridei.

 

- Aproape nimic din vraja Americii!

Nu aţi fost la Rio?

Acolo ferigile sunt cât arborii,

ca în copilăria Pământului.

 

Există pericolul să-ţi răsară garoafe

direct din guler, ori să ţi se umple

pălăria într-o clipă cu multicolore

pene de papagal.

 

Aruncată-ntr-un colţ, mătura

face rădăcini de sus până jos,

iar spre dimineaţă e plină de flori.

 

Intrând în Canalul Bahamas,

ca un tunet răsună glasul

printre paharele goale:

- Blonzi călători, habar n-aveţi ce-nseamnă Sudul

unde umanitatea e încă atât de proaspătă!

Acolo viaţa năvăleşte peste moarte

şi moartea se supune poruncilor vieţii;

paharul cu apă se schimbă-n otravă,

clopotele cresc fluturi,

iar ideile devin Generali.

 

(Sub pielea fragilă a albilor,

noduri şi arabescuri de artere,

dar pompa inimii abia lucrează.)

 

Poet, prozator, critic, traducător de poezie şi filosofie, Ranko Sladojevic s-a născut în 1951 la Fojnica, lângă Sarajevo. A studiat limba şi literatura germană la Universitatea din Sarajevo, unde a făcut şi doctoratul în 1988. A predat la Catedra de Filologie Germană până la izbucnirea războiului. De asemenea, a fost editor la reviste literare foarte importante ca Viaţa (Zivot) şi Chipuri (Lica). Poezia lui Sladojevic, influenţată de şcoala germană a “noii sensibilităţi” din perioada deceniilor şase şi şapte, se defineşte prin experimentalismul formei şi cercetarea limbii vorbite. Cărţi de poezie publicate: Vis de vară (1989); Program de noapte (1990). În prezent trăieşte în Germania.

 

De moarte
Duminică, o pauză în timp. Când totul

se-opreşte, doar lingurile zornăie-n porţelanul

livid. Iar prânzul de duminică s-opreşte în gât.

Zi secătuită, fără dimineaţă,

alcătuită dintr-o lungă după-amiază. Odihnă

cruntă, abandonare în care te consolează

vocile reporterilor sportivi. Goool!

la Tuzla gazdele conduc cu 3:0, să auzim cum

stau lucrurile la Split. Doamne,

oraşe, nume, înseamnă că încă mai există lume,

o reuneşte chiar gândul comun, ardoarea. Stinse

duminici fără fotbal, veri pustii şi

ierni. În amurg vii tu,

odihnindu-ţi buzele pe obrazul meu,

mai netede decât pielea cireşei, reci. În amurg

pleci tu, duminica în agonie, înaintea somnului

ştiri, politică, sport, dovadă că

a existat ziua. Iar de închid ochii atunci

adoarme duminica, mai singură ca mine.

(Din Vis de vară)

Este un poet bosniac. S-a născut la Sarajevo în 1944, unde s-a stabilit definitiv încă din perioada războiului din 1922-1995. A studiat literatură universală la Universitatea din Sarajevo. A colaborat cu Emir Kusturica şi a primit numeroase premii internaţionale pentru scenariile Îţi aminteşti de Dolly Bell? şi Tata e plecat în călătorie cu afaceri. Sidran acordă o mare atenţie dramei umane în poezia lui. Obsedat de oraş, s-a auto-intitulat bolnavul de Sarajevo. Cărţi publicate: Sahbaza (1970), Os şi carne (1976), Colecţia Sarajevo (1979), Sarajevo tabu (1995).

Inscripţie despre miracol

Eu n-am văzut niciodată nimic pentru întâia oară!

Tu dai de-o parte, cu mâna stângă, şuviţa deasă de păr de pe frunte,

iar eu strămut în amintire gestul acela, încât deja

nu mai văd cum îţi dai de-o parte părul de pe frunte, ci-mi amintesc

doar gestul, mi-amintesc: cu mâna stângă dai de-o parte şuviţa

deasă de păr de pe frunte.

 

Tu spui, cu glasul ce pâlpâie şi mişcă flacăra lumânării

de pe masa din faţa noastră: “E furtună afară”, iar ceva care

nu sunt eu, dar care mă cuprinde, bineînţeles, strămută în amintire

glasul acela şi ascultându-te, parcă mi-aş aminti cum te

ascult, parcă îmi amintesc glasul tău care pâlpâie şi

mişcă flacăra lumânării de pe masa din faţa noastră, îmi amintesc

seara aceea şi glasul care spune: “E furtună afară.”

 

Şi încă-i furtună afară şi încă dăinuie seara, aşa cum

dăinuie viaţa pe care, iată, de parcă nici n-aş trăi-o, ci parcă

mi-aş aminti-o doar, cum de vocea cu care spui: “E furtună

afară”, vocea pe care mi-o amintesc cum de mâna cu care

tu îţi mişti şuviţa de păr de pe frunte, în timp ce vorbeşti, cum

de mâna ce mi-o amintesc, atingând-o pentru întâia oară.

(Din Sarajevo tabu)